Pedeapsa capitala

  Stateam incatusata pe scaunul rece, tintuita de forte supranaturale. Doream sa fug, sa evadez, spiritul sa imi paraseasca corpul incapabil sa se miste. Am incercat sa meditez, sa imi reiau ratacirile nesabuite ale sufletului, sa privesc imaginea din exteriorul pielii si sangelui meu. Ceva mult superior mie ma oprea. Vointa, determinata de vis, de ideal era prezenta in constiinta mea, dar nu ma putea constrange sa actionez. Ma scufundam incet intr-o mare de lacrimi a unui univers amar, alunecam de pe marginea unei prapastii in vidul absolut al alteia.

  Glasuri rigide, puternice si hotarate mi se strecurau in minte si auzeam pedepse. Nicio gratiere. Judecata finala, frica si neliniste. Doar un vis teribil intr-un somn agitat. 

Pierduta pe drumul spinos spre calea cea dreapta, cautam raza de lumina in inconstienta mea.

Eu: - Nu pot sa vad!

Creatorul: - Caci nu ai deschis bine ochii!

Eu: - Nu pot sa aud!

Creatorul: - Caci ti-ai astupat urechile!

Eu: - Nu mai simt nimic! Invelisul exterior ce ma inconjoara ca o carcasa a devenit impasibil. Mi-e sufletul incarcerat intr-o oaza de disperare, de lacrimi agonizante si reci.

Creatorul: - Caci nu ai simtit niciodata!

  Oare de ce imi este atat de greu sa ma trezesc? Oare de ce sunt atat de aspru judecata?

Plang, nu pot... Tip, nu pot... Ma doare si nimeni nu simte. Ma transpun intr-un alt vis. Incerc sa imi creez o realitate plina de sentimente. Ajung involuntar, pasind hotarata, spre portile mari, de otel, in imparatia lui Hades.

Dezolare, pustietate si apele negre ale Stixului. Doream sa imi impartasesc necunostintele si insensibilitatea cu mortii pacatosi.

  -Unde sunteti, nelegiuitilor?

Urmam drumul parcurs de Dante si imi aminteam toate pacatele comise si toate durerile suferite. Le traiam si le doream intr-un fel.

  -Pedeapsa capitala! 

Auzeam la intervale neregulate de timp.

Sa ard in focurile iadului. Asta doream, dar impietrisem si maini ale unor umbre necunoscute ma atingeau. Imposibil sa fiu, imposibil sa cred, imposibil sa exist.

  -Eu nu mai sunt! E-o dara tot ce sunt!

Chiar si acum cand nemurirea era posibila in iluzia unei existente de singuratate si impasibilitate, imi era frica.

Alerg si flacarile imi ard talpile, ma inalt spre varful muntilor, dar alunec in smoala fierbinte.

  -Nu e durere, nu! Caci nu simt! E neliniste provocata de cautarea febrila a unei cai de scapare, a venelor pulsande cu sange cald si gros, a unei atingeri umane!