Era o liniste deplina in camera intunecoasa. Priveam pe geamul mult prea mic pentru aviditatea cu care sorbeam imaginile ce se derulau in fata mea. Si totusi priveam in gol. Vedeam undeva departe, la orizont, o priveliste ambigua, plina de mister. Simteam ca acolo e absolutul asa ca am zburat prin ireal si barierele vizibilului au fost inlaturate. Mi-am cufundat sufletul in fericire prin visare si timpul trecea necrutator. Sau poate eu treceam prin el ca o stana de piatra. Capul mi-a amortit pe scaunul reveriei, mainile formau un spatiu pe masa rece din mijlocul camerei. Un spatiu gol, si totusi atat de plin de trairi intense.
Aceleasi haine aruncate intr-un colt, ce prind a fi roase de orele, saptamanile ce vin si pleaca fara rost, acelasi pat nefacut de cand ai plecat si eu, parte din decor. Aceeasi eu ca intotdeauna, dar pierduta in lumea pe care o creasem. Nimic nu s-a miscat de la locul sau. Totul e neclintit sau poate e atins de cuvinte nerostite. Pana si mirosul ultimelor orhidee ce s-au ofilit mai dainuie inca intre patru pereti ai unei lumi formate din alb si negru. Dar... Mai e si gri, griul lucrurilor abstracte.
Treptat am inceput sa ma indepartez din ce in ce mai mult, sa pierd controlul asupra a ceea ce eram. Nu puteam sa ma intorc. Dar nici nu voiam. Pana am auzit o voce. Mai intai un scartait slab de usa, apoi cateva cuvinte pe care nu le puteam percepe datorita distantei. Si totusi am zarit o silueta! A pasit incet in camera amintirilor si m-a atins pe umar. Am simtit un fior, dar apoi am revenit la starea initiala. In timp ce vorbea l-am recunoscut. Nu m-a lasat singura niciodata, doar a plecat de langa mine. Mereu l-am simtit aproape, pana intr-o zi cand s-a rupt totul. De atunci ne-am pierdut. Nu mai e cale de intoarcere. Si totusi incep din ce in ce mai mult sa il simt, sa il aud.
-M-am intors! Nu mai plec!
Vocea era indepartata. El facea parte din cadru, dintr-o scena de teatru, iar eu il priveam nemiscata din exterior!
Am spus 'PREA TARZIU', convinsa ca suntem in doua lumi diferite si cuvintele vor ramane undeva la mijloc, intre noi doi. Nici nu stiam daca mai exista un noi, daca a existat vreodata.
-Da! a strigat el, atat de puternic, atat de pregnant sa fie sigur ca il aud. Credea in noi si voia sa ma intorc. Imi citise gandurile.
-Oare cand ne-am pierdut sentimentele prin asternut? Oare cand au disparut toate ale tale din toate ale mele? Refuz sa cred ca nu mai esti! Iti simt corpul, iti vad ochii, iti ating buzele! Te voi aduce inapoi!
Plangeam. In fata mea se desfasura ceea ce mi-am dorit mereu si totusi era prea trist. Nu mai aveam alternative! M-am intors cu spatele si am plecat pe drumul meu! Ma durea!
El astepta un raspuns si atunci i s-a permis sa vada irealul, visul, lumea imaginara si mersul meu grabit spre granita finala. A cazut in genunchi!
-Nu pleca! Nu vreau sa pleci! Lacrimi reci ii curgeau pe obraz. Mi-a luat trupul in brate si a inchis definitiv ultima portita dintre cele doua lumi.
Aceleasi haine aruncate intr-un colt, ce prind a fi roase de orele, saptamanile ce vin si pleaca fara rost, acelasi pat nefacut de cand ai plecat si eu, parte din decor. Aceeasi eu ca intotdeauna, dar pierduta in lumea pe care o creasem. Nimic nu s-a miscat de la locul sau. Totul e neclintit sau poate e atins de cuvinte nerostite. Pana si mirosul ultimelor orhidee ce s-au ofilit mai dainuie inca intre patru pereti ai unei lumi formate din alb si negru. Dar... Mai e si gri, griul lucrurilor abstracte.
Treptat am inceput sa ma indepartez din ce in ce mai mult, sa pierd controlul asupra a ceea ce eram. Nu puteam sa ma intorc. Dar nici nu voiam. Pana am auzit o voce. Mai intai un scartait slab de usa, apoi cateva cuvinte pe care nu le puteam percepe datorita distantei. Si totusi am zarit o silueta! A pasit incet in camera amintirilor si m-a atins pe umar. Am simtit un fior, dar apoi am revenit la starea initiala. In timp ce vorbea l-am recunoscut. Nu m-a lasat singura niciodata, doar a plecat de langa mine. Mereu l-am simtit aproape, pana intr-o zi cand s-a rupt totul. De atunci ne-am pierdut. Nu mai e cale de intoarcere. Si totusi incep din ce in ce mai mult sa il simt, sa il aud.
-M-am intors! Nu mai plec!
Vocea era indepartata. El facea parte din cadru, dintr-o scena de teatru, iar eu il priveam nemiscata din exterior!
Am spus 'PREA TARZIU', convinsa ca suntem in doua lumi diferite si cuvintele vor ramane undeva la mijloc, intre noi doi. Nici nu stiam daca mai exista un noi, daca a existat vreodata.
-Da! a strigat el, atat de puternic, atat de pregnant sa fie sigur ca il aud. Credea in noi si voia sa ma intorc. Imi citise gandurile.
-Oare cand ne-am pierdut sentimentele prin asternut? Oare cand au disparut toate ale tale din toate ale mele? Refuz sa cred ca nu mai esti! Iti simt corpul, iti vad ochii, iti ating buzele! Te voi aduce inapoi!
Plangeam. In fata mea se desfasura ceea ce mi-am dorit mereu si totusi era prea trist. Nu mai aveam alternative! M-am intors cu spatele si am plecat pe drumul meu! Ma durea!
El astepta un raspuns si atunci i s-a permis sa vada irealul, visul, lumea imaginara si mersul meu grabit spre granita finala. A cazut in genunchi!
-Nu pleca! Nu vreau sa pleci! Lacrimi reci ii curgeau pe obraz. Mi-a luat trupul in brate si a inchis definitiv ultima portita dintre cele doua lumi.
